• redactie@radioviatanoua.ro

Cei ce vom fi!

Cei ce vom fi!

Am început, în repetate rânduri, câteva proiecte ale unor nuvele, la care am renunțat pe parcurs fiindcă nu-mi găseam motivația scriitoricească. O făceam doar dintr-un impuls de moment, trecând prin anumite experiențe. Suferința și zdrobirea în sezoanele vieții au un impact asupra darului meu de scriitor, cât și asupra celui de a compune cântece. E ca și cum sunt stoarsă, în sensul bun al cuvântului, așa cum mustul provine din zdrobirea boabelor de struguri… nu e cel mai confortabil proces prin care omul vrea să treacă de bunăvoie, dar dacă tot se întâmplă, ceva bun sau și mai bun, rezultă din proces. Când mă doare, scriu… Așa cum, sincer, nu mi se întâmplă când toate merg ca pe roate în viața mea. Durerea mă inspiră- nu îmi place, dar scoate ceva bun din mine.
Experiențele dureroase te pot face mai bun sau mai dur. Unii oameni se înăspresc la suferință, devin rigizi precum pietrele, și la fel de reci. Și asta e chiar mai dureros decât durerea prin care treci. Cel mai teribil lucru care mi s-a întâmplat când am trecut prin încercări a fost să devin indiferentă, să nu mai simt, să nu mai am capacitatea să împărtășesc și să relaționez cu ceilalți- să empatizez. Să nu mai simți e mai dureros decât să simți că te doare.
Cel mai frumos lucru este să vibrezi cu cel de lângă tine- e divin. De ce? Fiindcă nu ceea ce ai te împlinește, ci ceea ce dai și împlinește pe cel căruia i-ai dat. Asta îți aduce împlinire.
Recunosc că am tot scris fiindcă este o metodă prin care mă descarc de toate emoțiile și trăirile prin care trec, pentru că învăț lecții prețioase, dar și pentru că am fost încurajată de cei care erau încurajați, la rândul lor, de ceea ce scriu.
Am ajuns la cunoștința că durerea este un har și este și o oportunitate de la Dumnezeu să împărtășesc cu ceilalți despre ce am învățat din experiențele mele.
Până la urmă, vorba aia: “viața bate filmul” și eu am trecut pe aici! Toate aceste experiențe le-am gustat din plin, le-am simțit pe pielea mea.
Nu am fost scutită de încercări pe tot parcursul vieții, dar ultimii șapte ani au fost cu adevărat provocatori pentru mine și familia mea. Schimbările majore m-au adus, nu de puține ori, în pragul falimentului și a epuizării fizice și psihice.
Lumea mă vede o femeie puternică, dar nu am aceeași părere- eu spun despre mine însămi că sunt o plângăcioasă. Mă ascund și plâng… făceam greșeala să ‘”mă plâng”, dar am învățat să vin înaintea Domnului. Sunt o persoană fragilă, în ciuda părerii unora. Dar poate că tocmai vulnerabilitatea asta a mea îmi dă putere să înțeleg că durerea este trecătoare și că nu mă poate defini. Dar mă poate modela. Și atunci, o îmbrățișez. Știți și voi că se spune, că nu poți trece de o problema decât prin ea. Nu poți să îți birui uriașii decât confruntându-i.
De fiecare dată când am trecut prin provocări, am căutat fața Domnului diferit- cu mai multă pasiune, doream prezența Lui fiindcă știam că acolo găsesc și izbăvirea. E ciudat cum Dumnezeu trebuie să se folosească de situațiile noastre grele ca să ajungă la inima noastră, sau ca să dorim să ajungem în intimitate cu El … Este și asta o cale, nu? Domnul să ne ajute să nu fie singura cale, ci să ne învățăm lecțiile și să ne dorim prezența Domnului când suntem dărâmați dar și când suntem biruitori! Să avem inima deschisă, să fim vulnerabili la glasul și voia Lui, ușor de înduplecat, blânzi și smeriți cu inima, să fim buni și să nu rămânem indiferenți față de nevoile celor din jur. Altfel, la ce folos să suferim, dacă ea nu aduce schimbare în noi? Dacă nu ne face mai buni, mai calzi, mai iubitori…
Este un secret binecuvântat să rămâi vulnerabil, cu inima deschisă, chiar dacă ai fost trădat, înșelat, respins, judecat greșit, pedepsit pentru prea puțin, pus la zid. În toate cazurile, nu dragostea pentru persoanele în cauză suferă, ci încrederea. Să rămâi vulnerabil înseamnă să mai dai o șansă încrederii. Dar să rămâi vulnerabil mai înseamnă și să înțelegi când un sezon s-a încheiat. Să mergi mai departe.
Până la urmă, totul este despre a înțelege sezoanele prin care trecem și să rămânem o binecuvântare pentru cei prin a căror viață am trecut, dar și noi să rămânem cu ceva din experiențele noastre.

Învățam prin toate lucrurile să devenim ceea ce El a gândit despre noi, acei oameni care au capacitatea să recunoască cine sunt ei cu adevărat și destinul lor, de sub masca oamenilor care suntem azi. Eu, personal, cred că e vorba de un salt… și cred că asta învățăm toată viața – cum să facem acest salt între dimensiuni. Între cine suntem și cine vom deveni. Nu se poate întâmpla asta dacă nu acceptăm procesul devenirii.
Eu devin, tu devii, el/ea devine, noi devenim, ei devin. Toți tânjim după Frumusețe, tânjim după cei ce vom fi!

Luminiţa Ciuciumiș

 

Corneliu Nita

Leave your message

%d bloggers like this: