Inchinarea (11)

“Cetatea aceasta va fi pentru Mine o pricină de laudă și de slavă printre toate neamurile pământului. Ele vor afla tot binele pe care li-l voi face, vor rămâne mirate și uimite de toată fericirea și de toată propășirea pe care le-o voi da.” (Ieremia 33:9)
Unii sunt așa de înclinați spre teologie încât simt că nu e corect să spună: “Al meu”. Răsfoind cărțile de imnuri, am văzut în câteva cum niște editori reci, glaciali, care au ieșit din starea lor de congelare și și-au înmuiat condeiul în apă albastră, rece ca gheața au avut cutezanța să editeze imnurile lui Wesley și Watts. L-au scos pe “eu”, pe “mine” și pe “al meu”, înlocuind aceste cuvinte cu “al nostru”. Erau așa de modești încât nu-și puteau închipui să zică “Eu Îl iubesc pe Domnul”. Iată cum ar traduce ei un binecunoscut pasaj din Scriptură: “Domnul este păstorul nostru, nu vom duce lipsă de nimic. El ne paște în pășuni verzi…” Asta e unitate în toată regula. Când Îl întâlnești pe Dumnezeu în singurătatea sufletului tău, iar tu și El ajungeți la punctul în care nu mai există nimeni altcineva pe lume, aceasta este pasiunea pentru Dumnezeu de care avem nevoie azi. Acesta este soiul de iubire pe care trebuie să o am pentru Dumnezeu. Niciodată nu voi fi în stare să iubesc alți oameni din lume până când nu mi-am pus la punct dragostea pentru Dumnezeu – o pasiune pentru Dumnezeu pe care nimeni să nu o poată micșora. Păstorul și Dumnezeul meu, în Tine mă încred pentru toate lucrurile necesare vieții mele. Prezența Ta a risipit orice lipsă de-a mea. Cu adevărat mă odihnesc în Tine. În numele lui Isus mă rog. Amin.
A. W. Tozer – Umblarea mea zilnică

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.